Ceaiul verde

CEAIUL VERDE

 

PREZENTARE

Ceaiul verde este un tip de ceai obtinut din frunze nefermentate de Camelia sinensis. Imediat dupa cules, frunzele sunt trecute prin abur sau torefiate, proces de incalzire la foc direct, in scopul distrugerii enzimei “polifenoli oxidasa” responsabila pentru conversia flavanolilor din frunze in compusi polifenolici inchiși la culoare Apoi frunzele sunt uscate si rulate, astfel impiedicandu-se fermentarea. Ceaiul verde este cunoscut si sub denumirile de ceai nefermentat sau ceai virgin si este considerat un adevarat panaceu natural.

ISTORIA CEAIULUI VERDE

Istoria ceaiului verde este straveche si are la baza mituri si legende orientale. O legenda populara chineza spune ca imparatul Shennong, sau „Doctorul Divin”, al doilea imparat al Chinei, caruia i se datoreaza cunoasterea plantelor medicinale si a proprietatilor lor, fiind preocupat de sanatatea supusilor sai, ii sfatuia sa fiarba apa inainte de a o bea. Acesta a descoperit intamplator efectele benefice ale ceaiului, in timp ce bea dintr-un bol cu apa fierbinte la umbra unui copac, in anul 2737 î.Hr. In bolul imparatului, se scuturasera cateva frunze de ceai verde, care au schimbat culoarea apei. Curios din fire, Shennong a gustat din apa cu frunze si a descoperit cu uimire un gust placut si o aroma deosebita. Entuziasmul a fost general, mai ales dupa ce s-au constatat si proprietatile revigorante ale bauturii: limpezea capul si vederea, usura digestia, marea volumul urinei, anihila toxinele, iar mestecat, indeparta rasuflarea rau mirositoare a gurii.

Ceaiul a fost introdus treptat in alimentatie, fiind folosit mai intai ca si condiment sau ca fiertura in mancaruri. Cultul ceaiului a aparut doar in timpul dinastiei Han (206-220), atunci au inceput sa-l aplice ca medicament. Lu-Yü (un poet) a pus bazele ritualului de a bea ceai, in care el spera ca a descoperit o armonie deosebita. Treptat au aparut si ceainariile: mai intai au aparut vanzatorii ambulanti iar apoi si micile ceainarii. In momentul cand Marco Polo calca pe taramul chinez, ceainariile faceau deja parte din cultura lor locala.

In anul 1211, Calugarul Eisai,  fondator al scolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul in Japonia la intoarcerea din China, dupa studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului, folosit in timpul meditatiei. Astfel acesta a scris un tratat ce prezenta proprietatile ceaiului, atat pentru sanatatea fizica, cat si pentru cea spirituala. Acesta infiinteaza o gradina botanica, unde cultiva, printre alte plante, si planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparata prin infuzie si servita ca o bautura revigoranta in templu. Vizitatorii si calugarii budisti de la alte manastiri, care doreau sa inveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminte si lastari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „parintele ceaiului”. Ceaiul a primit curand dupa aceea binecuvantarea imparatului, devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

PROPRIETATILE CEAIULUI VERDE

Calugarul Eisai a tinut sa evidentieze efectele benefice ale ceaiului verde in cartea sa Mentinerea sanatatii prin ceai: „Ceaiul este un medicament miraculos pentru mentinerea sanatatii. Ceaiul are o putere extraordinara de prelungire a vietii. Oriunde o persoana cultiva ceai, va avea parte de o viata lunga.” Din toate timpurile ceaiul este „elixirul care creeaza lacasul de nestramutat al nemuririi”. Din acest pasaj reiese faptul ca ceaiul verde a fost apreciat din timpuri stravechi ca un puternic medicament. In ultimii ani insa, cercetarile au evoluat atat de mult incat acum avem si confirmarea stiintifică a ceea ce se spunea in vechime „Ceaiul este medicamentul miraculos al mentinerii sanatatii”. Devine din ce in ce mai clar pentru oricine ca ceaiul verde are un spectru foarte larg de prevenire a bolilor.

• Ceaiul verde previne aparitia cancerului – cercetatorii au adus dovezi “cu greutate” in sustinerea acestei afirmatii. Consumul regulat de ceai verde reduce riscul instalarii cancerului de colon, vezica urinara, esofag, pancreas, rect si stomac. Compusul responsabil pentru aceasta proprietate este epigallocatechin 3 gallate (EGCG) care are o activitate antioxidanta de 100 de ori mai puternica decat vitamina C si de 25 de ori mai mare decat vitamina E. Se pare ca aceasta substanta nu numai ca inhiba dezvoltarea noilor celule canceroase, dar le poate ucide si pe cele mature.
• Ceaiul verde scade nivelul LDL colesterolului (cel “rau”) si creste nivelul de HDL colesterol (cel “bun”) – cei care consuma extract de ceai verde pot consuma alimente cu mai mult colesterol, fara sa inregistreze cresteri ale nivelelor plasmatice de colesterol.
• Ceaiul verde limiteaza coagularea anormala a sangelui, care sta la baza aparitiei trombozelor. Va reamintesc ca accidentul vascular cerebral si infarctul miocardic recunosc drept cauza formarea trombilor care obstrueaza una sau mai multe artere.
• Ceaiul verde reduce valorile tensionale mari – prin reducerea nivelului de angiotensina II, o substanta care produce vasoconstrictie.
• Ceaiul verde reduce glicemia – si in acest fel riscul de diabet zaharat. Polifenolii si polizaharidele din ceai verde au acest rol.
• Ceaiul verde protejeaza ficatul impotriva substantelor toxice (alcool, substante chimice).
• Ceaiul verde mentine sanatoasa cavitatea bucala – Acesta contine fluor care are rolul de a preveni aparitia cariilor. Acesta contine inclusiv ingrediente care suprima formarea placii bacteriene si a bacteriilor care cauzeaza respiratia neplacuta.
• Ceaiul verde stimuleaza functiile sistemului imun si distruge radicalii liberi care participa la procesul de imbatranire.
• Ceaiul verde are proprietati antibacteriene si antivirale – studii recente au aratat ca ceaiul verde poate preveni instalarea gripei si a diareelor infectioase.
• Ceaiul verde blocheaza reactiile alergice.
• Ceaiul verde ajuta la refacerea echilibrului hidroelectrolitic dupa deshidratari.
• Ceaiul verde stimuleaza metabolismul – ceea ce inseamna ca se ard mai multe calorii, din acest motiv este folosit si in curele de slabire.

COMPOZITIA CEAIULUI VERDE

In compozitia ceaiului verde se gasesc: uleiuri esentiale, teina, cafeina, tannini catechici, flavonoide (cuercetina, quercitrina), aminoacizi, vitamina C, teaflavina, tearubigina, proteine, calciu, fier, fluor, alcaloidi (teobromina, teofilina, dimetilxantina, xantina, adenina) Si componenta principala epigallocatechina gallata, cea mai importanta componenta a fractiunii polifenolice a ceaiului verde. Activitatea ceaiului se datoreaza in primul rand continutului de teina, de tanini si de compusi polifenolici.Polifenolii și catechinele combat radicalii liberi produși de poluare, fum de tigara, gaze de esapament, ultraviolete iar alcaloizii exercita un efect de stimulare nervoasa. Flavonoidele, protejeaza impotriva stresului.

PREPARAREA CEAIULUI VERDE

Pentru a absorbi cat mai bine antioxidanții si alti compusi cu functii vindecatoare, se recomanda sa se bea o cana de ceai de cateva ori pe zi. Felul in care se prepara si se bea ceaiul verde determinabfunctia sa terapeuticta.

In culturile orientale unde se consuma ceai verde frecvent, cantitatea obisnuita este de 3 cani pe zi. Dar la noi este recomandat sa se bea maxim 2 cani pe zi pana la orele 17-18, pentru a se evita eventualele tulburari de somn.

Pentru infuzie se recomandă 2 grame de frunze de ceai la o cana. E important sa se foloseasca ceai frunze, deoarece  ceaiul la plic sau imbuteliat au mai puțini compusi antioxidanti. Apa se se fierbe separat de frunze, iar temperatura indicata este de 85-90 grade.

Preincalzirea cestii in care se serveste ceaiul este recomandata pentru ca ceaiul sa nu-si piarda din temperatura si proprietati prin contactul cu un vas rece. Ceasca se pot preincalzi prin clatirea cu apa fierbinte.

Se lasa frunzele in sita 10-15 secunde pentru primele infuzii si gradual mai mult (chiar si pana la 3-4 minute) daca se doreste un ceai mai concentrat.

Culoarea naturala obținuta nu trebuie sa fieinchisa, ci deschisa, de un galben pal, iar gustul nu trebuie sa fie amar.

INTERACTIUNI CU MEDICAMENTE

Persoanele sub tratament medicamentos trebuie sa consulte medicul inainte de a consuma ceai verde, deaorece acesta poate interactiona cu anumite medicamente:

• Adenozina — Ceaiul verde poate incetini actiunea adenozinei, un medicament folosit pentru tulburari cardiace.
• Antibiotice, Beta-lactam — Ceaiul verde poate diminua efectul antibioticelor beta-lactam prin scaderea rezistentei bacteriene la tratament.
• Benzodiazepine — Cofeina (incluzand si cofeina prezenta in ceaiul verde) reduce efectele sedative ale benzodiazepinelor (medicamente folosite in special in tratamentul anxietatii, din care amintim diazepamul si lorazepam)
• Blocante beta adrenergice, Propranolol si Metoprolol — cofeina (inclusiv cofeina din ceaiul verde) poate determina cresterea tensiunii arteriale la oamenii care iau tratamente ce includ propanolol si metoprolol (medicamente folosite pentru tratarea bolilor cardiovasculare).
• Medicamente pentru subtierea sangelui (inclusiv Aspirina) — Persoanele care folosesc warfarin, un medicament folosit pentru subtierea sangelui, ar trebui sa nu bea ceai verde. Intrucat ceaiul verde contine vitamina K poate anula efectul warfrinului. De asemenea, nu trebuie amestecat ceaiul verde cu aspirina intrucat combinatia dintre ele poate preveni coagularea trombocitelor.
• Chimioterapia — Combinarea ceaiului cu medicamentele folosite in chimioterapie, in special doxorubicina si tamoxifen, au scazut efectul acestora, fapt demonstrat dupa efectuarea studiilor din laborator. In orice caz, rezultatele nu au fost inca demonstrate in studiile efectuate pe oameni. Pe de alta parte, s-a observat ca atat extractele din ceaiul verde cat si din cel negru stimuland o gena a celulelor afectate de cancerului de prostata, le pot face pe acestea mai putin receptive la medicamentele chimioterapice. Datorita acestei interactiuni, trebuie sa se evite consumul de ceai negru, ceai verde, la fel ca si extractele acestor ceaiuri, atat timp cat pacientii se afla sub tratament de chimioterapie, in special pentru cancerul de prostata.
• Clozapina – Efectul antipsihotic al clozapinei poate fi redus daca inainte cu jumatate de ora de administrarea acestui medicament ati baut ceai verde.
• Contraceptive orale — Acestea pot prelungi perioada de timp in care cofeina ramane in organism si ii poate creste efectul stimulativ.
• Efedrine — Cand este consumat alaturi de efedrine, ceaiul verde poate cauza simptome de agitatie, tremuraturi, insomnie si pierderi in greutate.
• Litiu — s-a demonstrat ca bautul  ceaiul verde reduce nivelui litiului din sange (litiul este folosit drept medicatie pentru tratarea maniaco depresiei)
• Inhibitori ai monoamin-oxidazei (MAOIs) — Ceaiul verde poate produce o crestere severa a tensiunii arteriale (criza hipertensiva) atunci cand este consumat alaturi de aceste medicamente folosite in tratamentul depresiei. Clasa inhibatorilor monoamin-oxidazei include fenelzina si tranylcypromine.
• Fenilpropanolamina — Combinatia dintre cofeina (incluzand-o pe cea din prezenta in ceaiul verde) si fenilpropanolamina poate cauza manie si o crestere severa a tensiunii. Autoritatile medicale au publicat avertizari asupra riscului de sangerari la nivelul creierului produse de aceasta combinatie iar producatorii li s-a cerut  insistent sa scoata produsele de pe piata.

CONTRAINDICATII CONSUM CEAI VERDE:

• Nu este indicat celor cu predispozitie la lipotimie, gastrita cu hiperaciditate, ulcer stomacal şi duodenita. Produce dureri in zona stomacului.
• Mamele care alapteaza si consuma mult ceai concentrat seara, o parte din cofeina poate trece in laptele matern provocand insomnii copiilor.
• La persoanele hipotensive care consuma cantitati mari de ceai verde foarte concentrat, in prima faza tensiunea poate creste puţin, se amelioreaza starea fizica, dar peste cateva ore tensiunea scade accentuat, apare senzaţia de slabiciune, scade tonusul vaselor sanguine.
• In cazul persoanelor care au probleme cu asimilarea calciului ar fi bine sa nu faca excese cu ceai verde sau negru datorita continutului de cofeina.

 

Prepararea și servirea ceaiului

PREPARAREA SI SERVIREA CEAIULUI

Metoda chinezeasca

Gaiwan este una dintre metodele chinezesti de preparare si servire a ceaiului. Cuvantul gaiwan denumeste micul bol de protelan asezat pe o farfurioara si acoperit cu un capac din care se bea ceaiul.

Etapele in metoda chinezeasca:

• clatirea cestii cu apa fierbinte – acesta etapa pregateste recipientul in care va fi pus ceaiul, purificandu-l simbolic si practic. Apa fierbinte incalzeste ceasca, detaliu important in prepararare ceaiurilor fine.
• frunzele de ceai (1 sau 2 lingurite) sunt adaugate imediat dupa clatirea cestii, inainte ca aceasta sa se racesca.
• inaintea infuzarii, frunzele sunt inmuiate cu cateva picaturi de apa fierbinte, eliberandu-se aroma ceaiului, ce trebuie adulmecata inaintea adaugarii restului de apa; alta modalitate de inmuiere este turnarea apei fiebinti si scurgerea ei imediat dup aceea;
• infuzarea

Calitatea apei este foarte importanta; cea mai portivita apa este cea de izvor sau apa plata cu un continut potrivit de minerale. Apa de la robinet si apa distilata nu sunt indicate, deoarece contin clor si posibile substante nocive, sunt lipsite de oxigen si altereaza gustul ceaiului.

Temperatura apei este, de asemenea, foarte importanta in prepararea unui ceai de calitate, care sa pastreze savoarea proprie si sa elibereze teina, vitaminele, uleiurile aromate, sarurile minerale, etc.
Fiecare tip de ceai, de la verde la negru trebuie infuzat cu apa fiarta pana la o anumita temperatura. Datorita prelucrarii mai delicate, ceaiul verde, de exemplu, are nevoie de o apa mai putin fiarta pentru a “scoate la suprafata” aroma perfecta. In schimb, prepararea ceaiului negru, complet oxidat are nevoie de apa fiarta pentru a-si pune in valoare aroma dulceaga caracteristica.

Durata de infuzare
La fel ca temperatura apei, timpul de infuzare difera de la fiecare tip de ceai in parte. In general, ceaiul verde, mai delicat trebuie lasat la infuzat pentru o perioada mai mica de timp, pe cand ceaiurile negre se lasa mai mult la infuzat. Evident, tipul de infuzare tine pana la urma si de gustul personal.

Tipul de ceai	Timpul pentru infuzat	Temperatura	Materialul indicat pentru ceainic
Ceai alb	3 minute	80°C – 85°C	sticla, portelan
Verde Japonez	1 – 2 minute	70°C – 80°C	sticla, ceramica
Verde Chinezesc	2 – 3 minute	80°C – 85°C	sticla, portelan
Oolong Light (Verde)	2 – 3 minute	85°C – 95°C	portelan, yixing
Oolong Heavy (Negru)	3 minute	95°C – 100°C	yixing
Negru cu frunze rupte	2 – 3 minute	95°C – 100°C	portelan
Negru cu frunze intregi	3 – 5 minute	95°C – 100°C	portelan
Pu-Erh	3 minute	100°C	yixing

• cand infuzia este gata, se acopera cu capacul; se ridica gaiwanul cu mana stanga, apuncand farfurioara; se trece in mana dreapta si se toarna intr-o carafa mica, miscand usor pozitia capacului si tinand gaiwanul cu degetul mare plasat pe capac si restul degetelor sustinand farfuria.
• daca frunzele sunt intregi si de buna calitate, se poate obtine si o a doua si a treia infuzie, imediat dupa prima.

Metoda gongfu dateaza din aceeasi perioada ca si metoda gaiwan. Se folosesc ceainice mici de ceramica nesmaltuita asezate in boluri intinse. Metoda este similara cu cea gaiwan, insa nu se recomanda a se folosi la prepararea ceaiurilor neoxidate datorita proprietatilor ceramicii cu proprietati izolatoare din care este facuta vesela.

Metoda japoneza

Chanoyu, ceremonia japoneza a ceaiului, este o traditie influentata de budismul Zen. Estetica ceremoniei presupune rafinament, simplitate, suavitate. La prepararea ceaiului se folosesc chadōgu (unelte de ceai) si matcha (ceai verde sub forma de pudra). Pasii ceremoniei: curatarea bolurilor, fierberea apei, servirea musafirilor cu dulciuri apoi prepararea ceaiului si servirea ceaiului: – in chawan (recipientul in care se serveste ceaiul) se pune pulberea de ceai (matcha); – peste matcha se toarna apa fiebinte si se amesteca bine folosind un pamatuf de bambus (chasen); – plecaciuni sunt schimbate intre gazda si musafir in momentul primirii bolului cu ceai; – musafirul ia chawanul cu man dreapta si il aseaza in palma stanga; apoi il roteste in sensul acelor de ceasornic de trei ori inainte sa soarba ceaiul; – cand musafirul a treminat de baut, trebuie sa laude cu voce tare ceaiul; – cu mana dreapta, el trebuie sa stearga chawanul in partea in care l-a atins cu buzele ; – chawanul este intors in sens invers acelor de ceasornic si inapoiat gazdei.

In mod traditional, ceremonia are loc in camere asternute cu tatami, iar gazda, fie ea barbat sau femeie, poarta chimono.

Metoda marocana

In Maroc, ceaiul reprezinta simbolul ospitalitatii si este preparat si servit de capul familiei sau de fiul sau cel mai mare. De cele mai multe ori se foloseste ceai verde (mai ales Gunpowder). Se pregatesc doua ceainice in acelasi timp si in fiecare se pun frunze de ceai; frunzele se clatesc cu apa fierbinte, care se scurge imediat. Peste ceaiul verde inmuiat se pune menta si relativ mult zahar, apoi se toarna apa clocotita. Dupa cateva minute, gazda sau cel care prepara ceaiul, amesteca si gusta bautura, adaugand zahar sau meta daca este necesar. Cand ceaiul este gata, gazda ridica ambele ceinice si toarna in pahare asezate pe o tava gravata de metal. Se sevesc trei infuzii, din ce in ce mai dulci; dupa a treia, este politicos din partea musafirului sa-si anunte plecarea.

Metoda englezeasca

Ceaiul este preparat urmand cu strictete urmatorii pasi:

• incalzirea ceainicului;
• adaugarea frunzelor de ceai, cate o lingurita pentru fiecare persoana si una in plus “pentru ceainic”;
• turnarea apei fiebinti, dar nu clocotite peste frunze si infuzarea timp de 3-5 minute;
• amestecarea continutului cu o miscare circulara a ceainicului.

Musafirilor li se pune la dispozitie si lamaie, lapte si zahar.

Metoda ruseasca

Ceaiul rusesc se prepara folosind un samovar.

• se prepara o infuzie concentrata de ceai intr-un ceainic;
• se toarna intr-o ceasca putin din ceaiul concentrat si se dilueaza cu apa calda din samovar.

CEAIUL

 

Ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis (L.). În funcție de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong și ceaiul negru. Compoziția chimică a ceaiului variază în funcție de recoltă, condiții pedoclimatice și metoda de prelucrare; dintre componenți amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găsește in cafea, maté și nucile de cola), tanin și uleiuri volatile.

Termenul ceai desemnează și infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus linearis), condimente, mentă, mușețel, fructe uscate etc.

ISTORIA CEAIULUI

Planta de ceai iși are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuințat pentru prima oara de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât și a mâncărurilor.

Ceaiul fiind de mare importanță pentru civilizațiile asiatice, s-au născut legende despre descoperirea sa.

O legenda populară chineza spune că impăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul impăratului, făcând culoarea apei să se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură si fu plăcut surprins de aroma și de proprietățile revigorante ale băuturii.

Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma, fondatorul scolii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în fața unui zid timp de nouă ani, s-a intâmplat să adoarmă. Disprețuindu-se pentru slăbiciunea sa, iși tăie pleoapele și acestea căzură pe pământ unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.

Dovezi materiale ale întrebuințării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară aparține unui funcționar chinez despre care se știe că a murit în anul 273; despre planta de ceai se poate să fi pomenit și Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însa atestarea este nesigură. Cert este ca în timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului devenise popular datorită gustului sau și a calităților sale medicinale. Ceainăriile atrăgeau artiștii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul primului tratat despre ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).

Cam in aceeași perioada (648-749), ceaiul a fost introdus și în Japonia de către un calugar budist, Gyoki; el a plantat arbuștii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al XIII-lea un preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).

Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea apar mențiuni rare despre acest obicei și la europeni, autorii acestora fiind negustorii și misionarii portughezi care trăiseră în părțile acelea răsăritene. Dar nu portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european a ajuns la Amsterdam în 1606 și pe parcursul secolului a câștigat în popularitate. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și din Olanda s-a răspândit și în alte țari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza in urma căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul, fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.

CULTIVAREA SI RECOLTAREA CEAIULUI

Camellia sinensis este o plantă persistentă care crește spontan mai ales în zonele tropicale și sub-tropicale. Ceaiul se cultivă în urmatoarele țari:

• în Asia: Bangladesh, China, India, Indonezia, Japonia, Malaezia, Nepal, Sri Lanka, Taiwan, Vietnam;
• în Africa: Camerun, Mauritius, Kenya, Ruanda, Zimbabwe;
• în America de Sud: Argentina, Brazilia;
• în regiunea Mării Caspice și a Mării Negre: Georgia, Iran, Turcia.

Două varietăți principale ale plantei sunt cultivate: varietatea cu frunze mici de China (C. sinensis sinensis) și cea cu frunze mari de Assam (C. sinensis assamica). Planta de ceai necesită un climat tropical și soluri acide, permeabile si bogate in humus. Ceaiul se cultiva in panta, pentru ca apa de ploaie sa se poata scurge, o prea mare umezeala fiind daunatoare. Cea mai bună calitate a frunzelor este obținută din culturile situate la altitudini mai mari de 1500 m, deoarece planta crește mai încet și capătă o aromă mai bună. Pe plantatii inmultirea se face prin butasi. Dupa o perioda de stat in pepiniere, noile plante de ceai sunt transplantate si lasate sa cresca timp de patru ani inainte de prima recoltare. Dacă asupra plantei nu se efectuează modificări, aceasta va crește sub forma unui copac, putând atinge și 9 m înălțime, insa cele de pe plantații sunt menținute la inăltimi mici (de cel mult 1.25 m) pentru a fi mai ușor de recoltat. O lumina solara indirecta favorizeaza obtinerea unor frunze cu aroma mai buna, de aceea printre tufele tunse sunt lasati sa creasca copaci care filtreaza si imprastie razele soarelui. Viata plantei de ceai nu depaseste de obicei 40-50 de ani, insa exista varietati care pot atinge si varsta de 100 de ani. Perioadele in care se face culesul depind de climatul in care se afla cultura de ceai. In China si nordul Indiei (Darjeeling, Assam) sezonul dureaza din februarie pana in noiembrie; in Taiwan, de la sfarsitul lunii martie pana la sfarsitul lunii octombrie; in Japonia, din mai pana in octombrie; in sudul Indiei, Sri Lanka (Ceylon) si Indonezia culesul se face tot timpul anului, exceptand zonele de mare altitudine. Recoltarea se face dupa mai multe metode: fie se culeg doar mugurii apicali, fie se culeg si primele 2-3 frunze in josul tulpinii sau primele 4-5. Frunzele se culeg impreuna cu partea de tulpina pe care se afla, pentru a permite varfurilor sa se regenereze. Dupa o perioada de 7-10 zile, timp in care varfurile plantei se refac, recoltarea se reia. In tarile asiatice majoritatea culegatorilor sunt femei, iar in Africa printre culegatori sunt mai mult barbati. Ei poarta in spate cosuri de nuiele in care arunca frunzele culese. De cateva ori pe zi cosul este descarcat, recolta stransa de fiecare culegator cantarita si inspectata calitativ; fiecare este platit in functie de cantitatea de frunze recoltata.

PRELUCRAREA FRUNZELOR DE CEAI

Tipurile de ceai se disting după tipul de procesare, toate provenind din aceeași plantă.

La scurt timp dup ce sunt culese, frunzele de Camellia sinensis încep să se ofilească și să se oxideze. Clorofila se descompune și taninurile sunt eliberate, frunzele înnegrindu-se progresiv. Procesul acesta de oxidare enzimatică este numit în industria ceaiului “fermentație”, deși nu este cu adevărat un fenomen de fermentație, nefiind cauzat de microorganisme. Următorul pas este oprirea procesului de oxidare (sau a “fermentării”) prin incălzire, metodă care dezactivează enzima responsabilă. Fără un control atent al temperaturii și umidității, pe ceai se pot dezvolta fungi; aceștia cauzează o fermentație adevărată, care contaminează ceaiul cu substanțe toxice (uneori chiar cancerigene) și cu mirosuri nedorite, ceaiul devenind impropriu consumului.

Fazele prelucrării frunzelor de ceai sunt:

• Veștejirea (stafidirea sau preuscarea): în timpul acestui proces frunzele de ceai pierd din umezeală. Frunzele proaspăt culese sunt asezate într-un strat subțire și lăsate la soare între 18 și 24 de ore pentru a se deshidrata până ajung de consistența unor mănuși moi de piele.
• Rularea: scopul rulării este spargerea celulelor frunzei pentru ca zeama să fie eliberată și supusă procesului de oxidare. Sucul celular conține taninuri, tein, uleiuri esențiale și alte substanțe.
• Oxidarea (“fermentatia”): frunzele rulate sunt întinse în camere răcoroase și umede, pe podele pardosite cu piatră sau ciment; aspectul frunzelor se modifică, substanțele din sucul ce le acoperă începand să absoarbă oxigenul atmosferic (umezeala aerului din încaperi favorizează oxidarea). Culoarea devine roșcata iar apoi brună, iar aromele devin mai puternice și mai plăcute.
• Stoparea oxidării: oxidarea este oprită prin expunerea la temperaturi suficient de mari ca enzimele responsabile de oxidare să fie dezactivate. Frunzele sunt întinse în tăvi și expuse aerului fierbinte, având grijă să nu se pârlescă. Odată cu oprirea oxidării, datorită temperaturii, o mare parte din apa conținută în celule se evaporă. Pe suprafața frunzelor rămân substanțele ce dau gustul și parfumul ceaiului, acestea fiind activate prin infuzare.
• Sortarea: frunzele întregi sunt de obicei separate de cele fragmentate, acestea din urmă fiind și ele sortate la rândul lor după dimensiune.
• Modelarea, finisarea, uscarea: frunzele pot fi comprimate în diferite forme, cum este cazul ceaiurilor pu-erh sau modelate în spirale, granule etc. Acest procedeu face ca frunzele să se umezească de la sucul rămas în interior, necesitând apoi înca o uscare, de data aceasta nemaifiind neapărat nevoie de temperaturi mari; frunzele sunt lăsate la soare, uscate cu aer cald sau coapte.
• Învechirea : ceaiurile de tip pu-erh câstiga în savoare pe măsura ce devin mai vechi ; pentru atinge forma finală, aceste ceaiuri trebuie sa fie supuse unui proces de post-fermentație la care participă mai multe microorganisme. În urma învechirii gustul amar și astringența se estompează.

Dupa metoda tradiționala, totul se face manual, însa metodele moderne presupun folosirea mașinilor pentru realizarea fiecărei etape. Deși procesarea este relativ simplă, fiecare fază trebuie controlată cu atenție pentru a obține savoarea potrivită.

Ceaiul alb

Mugurii și frunzele foarte tinere, acoperite cu puf alb, trec prin două etape: tratarea termică pentru oprirea fermentării și deshidratarea. Frunzele nu sunt lăsate să se veștejească, nu sunt rulate și nici lăsate la oxidat, păstrându-se cât mai multe dintre caracteristicile inițiale.

Ceaiul verde

Frunzele sunt culese, lăsate la veștejit, apoi sunt tratate uscat (în tigăi, dupa metoda chinezească) sau la abur fierbinte la maxim 2 zile după cules pentru împiedicarea oxidării. Frunzele pot fi modelate în formă de perle, de spirale sau lăsat în stare liberă.

Ceaiul galben

Se obţine printr-un proces similar ceaiului verde, dar cu o fază mai înceată de uscare, frunzele fiind lăsate să se îngălbenească. Băutura obţinută are o culoare galben-verde, dar este diferită la gust şi miros atât de ceaiul alb cât şi de cel verde.

Ceaiul oolong

Dupa ce frunzele sunt culese, lasate la stafidit si rulate, timp de 2-3 zile (sau mai mult) sunt intinse pentru oxidare. Ceaiul oolong (sau wulong) este un tip intermediar intre ceaiul verde si cel negru, apropiindu-se ca proprietati mai mult de unul sau de celalalt in functie de perioada cat a stat la oxidat.

Ceaiul negru

Frunzele sunt lăsate să se oxideze complet, procesul durând între 2 săptămânani și o lună, după ce au fost parcurse etapele de veștejire și rulare. Apoi, intervine procesul de stopare a oxidării, de eliminare a umezelii și sortarea frunzelor în funcție de gradul de fărâmițare.

Ceaiul pu-erh

Frunzele culese manual din copaci de ceai bătrâni și sunt sortate, îndepărtându-se frunzele rupte, veștede sau oxidate; sunt întinse în încăperi bine ventilate pentru a se ofili un pic înaintea următoarei etape: stoparea oxidarii prin prăjirea în tăvi. Acum frunzele sunt rulate fără a le rupe și întinse la soare pentru a se usca până mai rămâne nu mai multă umezeală decăt este nevoie pentru ca frunzele să nu se sfărâme, apoi sunt sortate pe 10 categorii/ grade (sau chiar mai multe). Felul în care este prelucrat de acum înainte îl incadreaza șn tipul sheng sau shu.

Pentru a obține pu-erh de tip sheng (crud), frunzele sunt aburite, comprimate în forme diverse și depozitate în camere uscate, care permit o oxidare lentă. O seamă de micro-organisme participă la desăvârșirea aromelor ceaiului pu-erh.

Ceaiul de tip shu este obținut prin oxidarea forțată a frunzelor: acestea sunt întinse, stropite cu apă și lăsate să se oxideze câteva zile până la o lună. Dupa oxidare urmează tratarea cu abur fierbinte și presarea în forme.

AMESTECURILE SI ADAOSURILE

Majoritatea ceaiurilor comercializate în vest sunt amestecuri. Amestecurile pot fi făcute cu ceaiuri din aceeasi regiune (cum este ceaiul de Assam) sau cu ceaiuri din regiuni diferite. Scopul este obținerea unui gust mai bun, a unui preț mai bun sau din ambele motive, căci varietatea mai scumpă și cu aromă mai bună poate acoperi calitatea inferioară a varietăților ieftine. Prin amestecare se poate asigura conservarea aromei specifice unui sortiment, indiferent de variația recoltelor de ceaiuri pure folosite. Multe ceaiuri din comerț conțin diverse adaosuri sau sunt procesate folosind tehnici speciale. Ceaiul are o susceptibiliate mare la felurite arome, fapt ce constituie atât un dezavantaj (necesitând condiții deosebite de procesare, transport și depozitare) cât și un avantaj, permițând realizarea unui număr foarte mare de rețete. Aromarea se face folosind flori, uleiuri volatile naturale sau arome artificiale.

Sursa: wikipedia.org

Rooibos – Ceaiul rosu

ROOIBOS – CEIAUL ROSU

PREZENTARE

Rooibos este cunoscut sub denumirea de “Ceai rosu African” si se traduce prin “tufis rosu” in limba africana. Ceaiul rosu este obtinut din frunzele fermentate si uscate la soare ale plantei Aspalathus linearis, care face parte din familia Leguminoase, originara din Africa de Sud. Planta Aspalathus linearis are flori galbene si frunze verzi, lucioase, ca niste ace, care devin rosii in timpul procesarii. Aceasta planta se cultiva pe o arie mica din Muntii Cedarberg, in vestul provinciei cape, in Africa de Sud. In acea zona  ploua foarte rar, iar pamantul este nisipos, foarte acid si nu contine nitrogen – un element esential pentru plante, insa isi poate „procura” propriul nitrogen prin bacteriile de pe radacini, care iau substanţa necesara din atmosfera si o fixeaza in planta. Aceasta planta rezista in zona, iar incercarile de a o naturaliza in alte parti din lume au esuat. Unul dintre secretele supravieţuirii sta in radacina foarte lunga, care poate patrunde si pana la doi metri in pamant pentru a culege şi cea mai mica picatura de apa. Astfel poate supravieţui şi în cele mai secetoase conditii, fara a avea  nevoie de irigare sau de fertilizare. Culegerea ei se face la fel ca acum multe sute de ani, farăa vreo interventie speciala.

ISTORIA CEAIULUI ROOIBOS

Populatia din Khoisan folosea acest ceai di timpuri stravechi, in special datorita proprietatilor sale medicale. Locuitorii tribului Khoi au fost primii care au pus in aplicare o metoda de preparare a ceaiului rooibos in urma cu 300 de ani. Acestia au recltat plantele care cresteau salbatic, le-au taiat si apoi le-au batut cu ciocanele, dupa care le-au pus la uscat la soare. Astfel, frunzele capatau o culoare rosiatic-maronie, de aici provenind si denumirea de “tufa rosie” (red bush).

Acest ceai a fost descoperit in anul 1772 de catre botanistul carl Thunberg, care a mentionat in lucrarile sale ca africanii strangeau “tufe rosii” pentru a prepara un ceai. Carl Thunberg a reusit sa introduca si sa extinda cunostintele sale despre acest ceai in Europa  si America, recomandandu-l ca o alternativa la ceaiul negru, foarte scump la acea vreme. Acest ceai a fost foarte apreciat in secolele 19 si 20 de catre colonistii europeni pentru gustul sau dulce crisor, usor picant, cu aroma fina de tutun.

Dupa o lunga perioada in care a cazut in uitare, ceaiul rosu a revenit in tendinte in anii ’60, dupa ce o sud-africana, Annique Theron, a descoperit ca Rooibos putea calma colicii bebelusului ei. S-a documentat despre efectele benefice ale acestui ceai si in 1970 a publicat o carte numita “Alergiile: O descoperire uimitoare”, prin care Roooibos devenea un ceai cunoscut in toata lumea. Mai tarziu a lansat o intreaga gama de produse cosmetice, care conţineau acest extract si aveau ca scop tratarea pielii uscate, iritate sau alergice.

In 1997, World Intellectual Property Organisation a decorat rooibos cu medalia de aur pentru proprietatile sale antialergice, iar in 1998 a premiat-o pe Annique Theron ca „femeia descoperitor al anului”.

PREPARAREA CEAIULUI ROOIBOS

• La fiecare cana de 240ml de apa clocotita se adauga 1.5 lingurite ceai rooibos. Se lasa la infuzat 5-6 minute. Daca este infuzat mai mult timp nu devine amar.

Ceaiul rooibos este foarte bun si rece, vara, cu cateva cuburi de gheata. Se prepara in mod obisnuit cIn 1984 japonezii au mizat pe proprietatile lui si l-au promovat ca pe un produs impotriva imbatranirii.

TIPURI DE CEAI ROOIBOS

Exista doua tipuri de ceai rooibos.

• Ceaiul de Rooibos rosu este oxidat, cu un gust acidulat, puternic si aromat, deoarece frunzele din care se prepara au un gust similar cu al tutunului.
• Ceaiul de Rooibos verde este diferit, datorita aromei sale vegetale, si a parfumului deosebit.

Desi, din punt de vedere tehnic, nu este un ceai, infuzia preparata din frunzele oxidate  de rooibos este denumit in mod obișnuit ca ceai rosu. Ambele tipuri de ceai sunt bauturi excelente, consumate atat rece cat si calde, bauturi la care se pot adauga diverse mirodenii dulci, cum ar fi vanilie, scortisoara, miere de albine, etc. Si, desi este total lipsita de u apa clocotita, dar se va dubla cantitatea de planta la aceeasi cantitate de apa, iar dupa infuzare se va turna intr-un pahar cu gheata.

CEAIUL ROOIBOS CONTINE:

• Contine antioxidanti polifenolici: cuercetine, luteolin, isocuercetrin si rutin si flavonoide, fier, potasiu, calciu, flor, cupru, magneziu, mangan, zinc, acizi alfa – hidroxire, putin tanin. Cei mai importanti antioxidanti din ceaiul rosu sunt denumiti aspalathin si nothofagin. Aspalathinul contine acizi fenolici precum si flavonoide. Rooibos este unica planta de pe planeta care contine Aspalathin, in timp ce nothofagin poate fi gasit si in componenta altor plante. Substantele mineralizeaza organismul si mentine santatatea optima a oaselor, dintilor, pielii si parului.
• Ceaiul rosu contine tanin in cantitati mai reduse fata de ceaiul verde sau negru, ceea ce permite consumarea lui neindulcit, gustul astringent-amar dat de tanin fiind mult mai redus.
• Ceaiul rosu nu contine cofeina (ceea ce ar putea constitui o veste mai putin buna pentru cei care se bazeaza dimineata pe efectul stimulant asupra sistemului nervos central al unei cani de ceai negru). In schimb, ceaiul rosu are propietati sedative care favorizeaza seara instalarea somnului si, in plus, poate fi administrat sugarilor sau copiilor mici.
• Ceaiul rosu nu contine saruri ale acidului oxalic, precum ceaiul negru, putand fi consumat si de pacietii cu risc crescut de litiaza renala. In plus, acest ceai nu contine nici coloranti sau adititivi.

200 ml de ceai rosu contine:

• Fier 0,07 mg
• Potasiu 7,12 mg
• Sodiu 6,16 mg
• Calciu 1,09 mg
• Cupru 0,07 mg
• Zinc 0,04 mg
• Magneziu 1,57 mg
• Fluor 0,22 mg
• Mangan 0,04 mg.

PROPRIETATILE MEDICALE ALE CEAIULUI ROOIBOS:

• Antioxidant natural – ceaiul rosu este util in blocarea actiunii nefaste ale radicalilor liberi, raspunzatori de fenomenul de imbatranire a organismului, prevenind degradarea prematura a celulelor. In Japonia ceaiul rosu este denumit “Long Life Tea” (ceaiul vietii lungi).
• In plus, acest remediu natural previne aparitia cancerului indus de alimentatie si influentele nefaste ale mediului inconjurator, avand actiune anti-mutagenica care confera rezistenta ADN-ului
• Stimularea imunitatii – ceaiul rosu fortifica rezistenta organismului fata de infectiile provocate de bacterii si virusi, fiind util in infectii, in bolile de sezon rece, dar si in inhibarea dezvoltarii bacteriilor din cavitatea bucala, care duc la formarea placii dentare.
• Calmarea spasmelor digestive – continutul ridicat de flavonoide face ca ceaiul rosu sa ajute la calmarea colicilor la sugari. La adulti aceasta activitate este benefica in tratamentul ulcerului stomacal (alinand durerile), in hiperaciditate, dar si in combaterea vomei, gretii, constipatiei sau diareei.
• Calmarea sistemului nervos – ceaiul se poate administra copiilor hiperactivi, care adorm greu seara. La adulti, o ceasca de ceai la culcare poate actiona in tulburarile de somn sau poate preveni anxietatea si ameliora depresiile.
• Prevenirea alergiilor – in iritatiile pielii la sugari (produse de scutece, de eczeme, de consumul de lapte altul decat cel matern sau in febra fanului) se recomanda administrarea combinata a ceaiului (uz intern si extern). De asemenea, acest remediu poate contribui la aspectul stralucitor al tenului doamnelor.
• Util in curele de slabire – ceaiul rosu stimuleaza metabolismul, ajutand la reducerea greutatii corporale cu 3 kg in 3 zile, printr-o cura cu 4 cani pe zi, insotita de o dieta adecvata. Ceaiul actioneaza pozitiv asupra ficatului, ajutand la detoxifiere si la reducerea stratului adipos.
• Alte actiuni – ceaiul rosu imbunatateste memoria, scade colesterolul, fortifica radacina firului de par, combate febra mare, regleaza glicemia, amelioreaza durerile de cap si starile de nervozitate si previne aparitia atacului cerebral.

 TRATAMENTE COSMETICE TRADITIONALE CU ROOIBOS:

• Pentru acnee: se aplica ceaiul racit pe ten cu ajutorul unui disc demachiant.
• Pentru arsuri solare, reactii alergice, iritatii, mancarimi: se aplica comprease sau se pulverizeaza ceai rece pe zonele afectate.
• Tratament facial cu aburi de ceai rosu – curata fata de impuritati La trei cani cu apa clocotita se adauga doua lingurite de ceai rosu, se lasa sa actioneze timp de 5-10 minute, dupa care se clateste fata si se da cu o lotiune tonica.
• Tratament hidratant pentru tenul uscat si lipsit de stralucire: se amesteca 3/4 de ceasca de ulei de masline cu 1/3 ceasca ulei de nuca de cocos si un sfert de ceasca de miere. Se amesteca bine compozitia, se incalzeste, apoi se lasa la racit pana cand se ingroasa. Se adauga 2/3 ceasca de ceai rosu, 1/3 ceasca de gel cu aloe si 1/4 lingurita vitamina E. Se amesteca compozitia pana la omogenizare si se foloseste drept crema hidratanta.
• Tratament corporal: in apa fierbinte din cada se pun 3 lingurite de ceai rosu intr-i punguta de tifon, se lasa sa infuzeze cateva minute si sa completeaza cu apa rece. In urma acestui tratament pielea devine strlucitoare si catifelata. Este un bun remediu si pentru pielea cu arsuri sau mancarimi.
• Tratament pentru par: se clateste parul cu infuzie de rooibos. parul va capata stralucire iar radacina se va intari stopand caderea parului.

 Nu se cunosc pana in prezent reactii secundare. Se poate administra in cantitati mari pe tot parcursul unei zile.